Booon. Intai si intai, am
fost la gara sa ne interesam de costuri si trenuri. Totul bun si frumos, ni s-a
dat un pliant in care erau trecute orele de plecare, trenurile si garile din
Viena. Prima dintre ele era Hauptbahnhof (aka. Gara Principala). Problema a
inceput cand m-am uitat pe harta si nu aparea nici de-a dracu. M-am uitat vreo
jumate de ora pana am decis sa ma duc la receptie. Unde mi s-a zis ca, ce? Ce
Hauptbahnhof? Nu avem asa ceva. Poate e vorba de Wien West. Doar e cea mai
mare. Si apoi ne-a si printat un desfasurator cu mersul trenurilor de pe
site-ul oficial al QBB (CFR-ul lor) care plecau din Wien West spre Bratislava.
Asa ca azi dimineata am
zis sa mergem la Wien West si sa luam trenul de acolo. Surpriza, dar nu exista
trenuri din gara de Vest spre Bratislava. In schimb, aveam posibilitatea sa
luam trenul de la gara Simmering, care era la mama dracului (a se citi la
marginea orasului). Nu prea inteleg cum de apar pe site-ul oficial, daca ele nu
exista. Dar nah, se pare ca nu doar la noi se intampla saracii de astea. Cine
are urechi de auzit sa auda. Ideea e ca de la gara de vest am luat la repezeala
un metrou care ne-a depus la Simmering (din fericire e o linie directa de
metrou, U3). Si cum trenurile spre Bratislava pleaca din ora in ora, ne-am
grabit ca sa nu stam o ora in gara dupa urmatorul tren. Din fericire am ajuns
cu zece minute inainte de plecarea trenului, l-am luat, totul in regula. Asta
dupa ce un junk-o-mat i-a subtilizat lu’ Florin doi euro. Deja inceputul de zi
era glorios.
Cateva informatii sunt
necesare acum. Durata calatoriei intre Bratislava si Viena este de o ora (+/-)
si costa 15E dus intors. In plus, in prima zi dupa ce ajungi in capitala
Slovaciei, transportul in comun este gratuit daca ai la tine biletul de tren.
Castig! In plus, in caz ca ajungeti pe aici si primiti acelasi pliant ca noi, e
bine de retinut ca exista un Hauptbahnohof si anume gara de Sud de langa Sudtiroler
Platz. Asta in caz ca cei de la hotel nu sunt din oras si nu au habar.
Random fact: nu exista
metrou in Bratislava. 1-0 pentru Bucuresti si Ceausescu. Go team!
Si am ajuns. Orasul se
desfasoara de pe deal, unde se afla si gara si pana in vale unde curge Dunarea.
Si din nou, aduce a Bucuresti. Aceleasi cladiri pe care le intalnesti pe
Elisabeta sau Calea Victoriei, cu diferenta ca centrul lor istoric este mai
curat si aranajat decat Lipscani-ul. Dar nah, ar fi si cazul tinand cont de
faptul ca in acest oras, cunoscut si sub numele de Pressburg (in germana) au
fost incoronati unsprezece conducatori ungari si opt neveste de imparat. Asta
pentru ca din secolul al 16-lea, Bratislava a devenit locul in care se
incoronau regii ungari iar bijuteriile coroanei se afla undeva in Castel.
Poze am facut cam la trei
sute. Asa ca e imposibil sa le aleg pe cele mai reusite, dar voi incerca.
De la gara am luat-o spre
centru, invartindu-ne in ceea ce aducea a Bucuresti in zone precum Calea
Grivitei, partea de la 1900. Adica cladiri oropsite dar care in trecut au
aratat intr-un fel. Centrul in sine e mic, dar frumos si condensat, si iti poti
imagina ca te plimbi intr-un oras oprit in timp. Multe cafenele, multe magazine
micute cu tot felul de jmecherii (cand Centrul Vechi va fi curatat si amenajat
corespunzator va fi un concurent direct).
Dar pana sa ajungi in
centru cum vii de la gara, se trece pe langa palatul unde rezideaza
presedintele (fostul castel al contelui de N’amretinut, unde a fost primita in
vizita si imparateasa Maria Theresa).
Am mai trecut si pe
langa o cladire dubioasa, care nu stiu ce rol are, dar indeajuns de interesanta incat sa o pun aici.
Incet dar sigur am ajuns
in centru, nu inainte de a opri la un KFC pentru masa de dimineata. Unde am
aflat mai multe lucruri: Unu. Si aici se foloseste tot euro, dar preturile sunt
semnificativ mai mici decat la Viena, aducand mai mult cu cele de acasa. Doi.
KFC-ul astora e o mizerie (la propriu, nu la figurat). Trei. Nu au nici sos de
usturoi, crispy strips nu sunt picate si au gust de snitel, nu exista nici un
fel de chifla cu care sa dai mancarea pe gat. Dar macar ne-am saturat.
Aici piata principala din centrul istoric.
Dupa ce ne-am invartit nitel prin centru am
ajuns si pe la Dunare, cu al ei pod cu OZN (bineinteles, nu singurul pod, dar
cel mai amuzant – in masura in care un pod poate fi amuzant).
Am stat pe o banca si am urmarit evolutia
unui card de pescarusi extra galagiosi. Si cum stateam noi pe banca asa, a
iesit si soarele la un moment dat. Ce placere maxima, dupa atata frig si vreme
rea.
Dupa ce ne-am mai invartit nitel, am decis
sa o luam spre castelul de pe deal. Care se vede, ca si turnul Eiffel in filme,
aproape de peste tot din oras. Si mai frumos este ca pe masura ce urci vezi tot
mai mult din oras, inclusiv niste detalii pe care altfel nu le-am fi vazut cum
ar fi cartierele care se intind de cealalta parte a Dunarii sau cate poduri
sunt de fapt peste fluviu.
In drum spre.
Castelul in sine nu e foarte spectaculos,
aducand mai mult a inchisoare decat a castel. In schimb drumul pana sus pe
langa zidurile de aparare si privelistea merita din plin.
Cladirile si stradutele ce se intind la
picioarele castelului merita si ele vazute, avand un farmec aparte fata de restul
orasului. Si asta zice ceva tinand cont de faptul ca sunt semnificativ mai noi
decat cele din centrul istoric. E greu sa gasesti un mix bun.
Ajunsi jos am mai dat o tura prin centru,
ocazie cu care am ajuns si la Poarta Mihai (Michalska Brana in original),
singura intrare in orasul fortificat ce a supravietuit din cele patru existente
in trecut.
Poarta M este arcada aceea din fundal, impreuna cu turnul aferent.
In rest prin centru, tot
felul de palate si biserici vechi bine intretinute, cum ar fi palatul episcopal
de vara.
Palatul episcopal. Nu era rau sa fii episcop acum cateva sute de ani...
Centrul nefiind de loc
mare, am ajuns iar pe unde am mai fost si in cele din urma din nou la baza
dealului pe care se gaseste Castelul. Asa ca am urcat iar, pe alta parte de
asta data. Dupa care ne-am dat seama ca nu mai e mult si se face intuneric asa
ca am taiat-o spre gara. Ocazie cu care ne-am si ratacit nitel, dar doar un pic
de gust. Una peste alta am ajuns unde trebuie, am gasit trenul si o ora mai
tarziu eram inapoi la Viena. Cred ca azi a fost prima zi in care am reusit sa
nu mai obosesc ca un catar in ciuda faptului ca am haladuit toata ziua.
Traiasca antrenamentul, traiasca partidul!
PS: Net am prins cam putin zilele astea, asa ca scroll-ati mai jos pentru articolul de ieri si alaltaieri. Ca le-am pus pe toate odata.
