Ca de obicei in cazul in care nu am un bilet de avion achizitionat cu cateva luni in avans, nu aveam nici un plan pentru revelion (se scrie cu R mare cumva?)
Cu cateva saptamani inainte de eveniment planuiam un party. Pe masura ce data fatidica se apropia, tot mai multa lume a parasit orasul ca o turma de sobolani cand corabia incepe sa ia apa si m-am vazut in postura ciudata de a nu mai avea un numar de invitati corespunzator pentru un party demn de acest nume.
In mod salvator, aici intra in scena un grup de oameni care prin eforturile lor combinate au facut sa se intample. Razvanel si Edi si bineinteles Duk care m-a tras si impins de la spate sa ne alaturam celorlalti doi. Cei doi care au plecat de Sambata catre localitatea numita original Sangeorgiul de Padure din judetul Mures, la o aruncatura de bat de Sighisoara (sau Targul Mures daca vii din susul hartii).
Cum nu ne pregatisem din timp, am cerut o zi de prelungiri (intemeiate), ca sa ne punem si noi la punct pentru plecare. Duminica dimineata, cu talent si avant am reusit sa ne invartim pe iesirea catre autostrada spre Ploiesti la ora 9 jumatate si dusi am fost. Desi la capitala era doar relativ innorat, la drum intins am dat direct intr-o bucata de ceata de numa numa. Frumos dar nu prea. Dupa Ploiesti relax pana la Comarnic. Ba chiar si o portie de soare ca sa avem avant la condus.
Si ziceam de Comarnic. De cu seara stiam ca ar fi frumos sa ma intersectez cu un baiat care era la Sinaia si cu care planuiam o scurta intrevedere pe drumul sau inapoi spre casa. Dupa cateva telefoane si frecus am reusit sa facem jonctiunea la Comarnic. Mai bine decat sa ne cautam pe DN1: "Unde esti? Vezi stalpul ala inalt de curent si in spate o cladire cu galben? Nu, una cu doua etaje...Da, dupa biserica aia neterminata de pe deal, dar cum vii dinspre Campina..."
Prima parte a calatoriei fiind dusa la bun sfarsit ca la carte tocmai vroiam sa o taiem cu avant spre Sighisoara. Din pacate asa doreau inca cateva mii de romani. Rezultatul? Bara + bara = love. Si am stat ca pe Magheru la ora de varf de la Comarnic si pana la Predeal, unde brusc a ramas strada goala de te si intrebai unde sunt toate masinile alea de te tineau pe loc.
Fast-forward la Sighisoara de unde am luat ultimele provizii conform sfaturilor primite prin telefon de la fata locului "Ba, si luati si niste branza ca nu mai avem. Ah, si boia de ardei si iute si dulce. Si..."
Bai, si am ajuns si la Sangeorgiu de Padure (frumos pe la ei pe acolo). Tocmai ce se insera si fusesem avertizati sa ajungem pe lumina ca e greu de nimerit casa pe bezna. La fix. Am facut si dreapta prin alta parte decat trebuia si ne-am pierdut prin tiganie. Inapoi la rond. Telefon. Mers pana la calea ferata, inapoi la rond, inapoi la calea ferata, inainte pana la lac. Si tot asa, cu intreruperi ca nu prea era semnal pana am dibuit drumul si intr-un final l-am vazut pe Razvanel cum ne facea cu mana de pe deal, la lumina farurilor.
Cand am ajuns, lumea deja incropea un gulas corespunzator pe gratar la ceaun. Si ceaun ba nene, de intra mancare pentru vreo trei plutoane de soldati infometati.
Nu exista poza cu recipientul, dar e una cu foisorul unde se preparau glorioasele mancaruri la ceaun si gratarele de pomina cu care ne-am astamparat apetitul la trecerea dintre ani. Pentru intregirea imaginii rurale, in varful foisorului era si un mic clopot cu funie si tot ce ii trebuie pe care il trageam in disperare de cate ori aveam ceva de semnalat: "S-au terminat lemnele; ma plictisesc; aduceti polonicul si pasta iute pentru gulas." Practic, multa galagie pentru ca se poate.
Cu tuica galbena ca paiul (la toi, cum trebuie) si vinisor rosu servit de Razvanel la carafa de metal (cineva s-a uitat prea mult la Game of Thrones), gulasul a fost intampinat cum se cuvine si a inceput bahaosul. Dupa cum am constatat dupa ce am ajuns, era lume multa. La vreo douazeci de suflete. Din toate colturile tarii. Timisoara, Ploiesti, Bucuresti, Targul Mures. Ba chiar si Loti, caci asa se cheama locul unde am ajuns pana la urma. Caci nu e in Sangeorgiu, ci undeva dupa, intre dealuri unde mai e doar o casa alaturea. In the wild!
Laptopul legat la sistemul audio primea muzica din toate sursele precum telefoane sau mp3-playere; ca atare muzica pentru toti.
A doua zi si anume in ziua de revelion s-a propus o scurta vizita la partia de ski de la Sovata. Care de fapt nu e chiar la Sovata ci spre Praid. Si care nu e de fapt nici acolo ci cateva zeci de kilometri mai intr-o parte. Dar nah, se pare ca suna mai bine cand zici omului ca ai fost la ski la Sovata decat: "mai mergi tu vreo juma de ora de la Praid si ajungi la partie."
Asa ca pana una alta am vizitat salina de la Praid, atestata (cu ale ei Ocne de Sus si de Jos) inca de la 1493. Denumirea de Praid (originalul Parajd, în limba...) vine din cuvântul "paraj" cu diminutiv, asa cum apare în tot bazinul Carpatic, si înseamna mic teren cu iarba sau pasune mica cu iarba. Aparent. Mie-mi suna a "pride" ca in engleza.
Intrarea la salina costa 20 de lei, in care e inclusa si plimbarea cu autobuzul. De ce? Pentru ca intrarea in salina vizitabila se face printr-un tunel pe care autobuzul il strabate in cateva minute bune. Bezna ca in iglu. Oricum, interesant, mai ales ca nu stiam de acest mic feature. Dupa scurta plimbare, vizitatorii sunt deversati la intrarea in salina, se verifica biletele si o tai in jos pe o scara cu aproximativ 250 de trepte (nu am retinut exact). Care coboara si coboara si pare ca nu se mai termina adancindu-se sub pamant cu avant.
Jos, toate cele trebuincioase. Bancute pentru odihna si bai de aer sarat, masute de ping-pong, toalete, chioscuri, o capela, un mic muzeu al salinelor de la Praid, ba chiar si un circuit de genul Aventura Park. In care nu a fost nimeni interesat sa se dea. Multi au preferat sa se dea in balansoarele pentru copii si in tobogane. Ma rog, oameni mari si cu capul pe umeri.
O parte din traseu, mai sus. Mina in sine e destul de impozanta, cu camere care se leaga si se intind pe cateva sute de metri.
Din pacate pozele sunt facute cu telefonul asa ca pe partea calitativa nu sunt prea grozave. Aici am petrecut cateva ore, catarandu-ne pe pereti, lingand sare de la sursa si fiind in general nitel retardati.
Am incercat sa ajungem si la partie dupa aceea, dar dupa 20 de minute de mers pe serpentine catre nicaieri am renuntat. Altii din grup se pare ca au reusit sa schieze toata ziua. Asa ca ne-am intors acasa si ne-am pregatit de noul an. Cu gratare, artificii, bere, pocnitori, foc de tabara si frumosul obicei de a trezi adormitii timpurii. Cu cantec. Traditie marca Tudorel de la Mures. Care consta in strangerea intregului comitet de petrecareti, in cea mai adanca tacere in camaruta infractorului. La semnalul dirijorului corul ataca cu aplomb un cantec de interes national cum ar fi "Balada de la Hunedoara" ale carei unic vers consta in repetarea pana la disperare a victimei a expresiei "Pai in judeul Hunedoara." Cand victima atacului la somnolenta dadea semne de impacientare se trecea la executarea celei de-a doua parti a repertorului, "Cantecul lui Charlie Inorogul". Pentru necunoscatori recomand 3 minute de retardare: http://www.youtube.com/watch?v=CsGYh8AacgY
La trecerea dintre ani s-a tras cloptul, s-au dat cu pocnitoare si artificii, s-au impartit pupaturi si imbratisari si bineinteles jeturi de sampanie pe stil formula 1. Ba chiar s-a sarbatorit si o zi de nastere. O domnisoara norocoasa fiind nascuta pe 1 Ianuarie a profitat de ocazie pentru o sarbatorire de doua zile.
Oamenii. Care au fost ei?
Dintre cei mai diversi: un cuplu din Targul Mures, dintre care el, Tudorel cu manevra Hunedoara, era crescator pasionat de ardei iuti, ocazie cu care am gustat un Naga Viper, cel mai iute ardei din lume:
http://en.wikipedia.org/wiki/Naga_Viper_pepper
Era si un domn profesor si director de scoala (am aflat foarte ulterior), un domn cu povestiri interesante, care a petrecut cu noi cot la cot. Ma intreb surazand cu gandul la fostii mei profesori, ce ar fi zis elevii sai daca l-ar fi vazut in actiune.
Un baiat despre care am aflat in ultima noapte ca a muncit la Gameloft pe vremea cand de abia ma angajasem, apelat drept Flocos. Printre cei mai mari gurmanzi pe care i-am cunoscut, in fiecare seara reusea sa dea gata cantitati incredibile de alimente dintre cele mai variate. Pentru ca trebuia sa guste din toate. Si pentru imaginea artistica ne-a si servit cu tot felul de delicatese achizitionate de el precum Jambon Espaniol (sau asa ceva), din carne de porc hranit doar cu ghinde (spre a-i da un gust de alune) si maturata doi ani sau moare de varza acra. Lux!
Razvanel din Ploiesti, un personaj pitoresc pe care nu il voi descrie. Mai bine sa il cunosti personal.
Cristina care in fiecare noapte tarzie spre dimineata se tinea pe pozitii si ne canta Judetul Hunedoara cat o tineau plamanii.
Andrei, mezinul trupei, un malau de aproape doi metri, cu pleata si spirit tanar. Crenguta, prietena lui. Gazda noastra, careia i se zicea si Sunshine. Si care a zambit mereu pe toata durata expeditiei, chiar si cand ii distrugeam casa. Sotia lui Adis cu care are si un bebe nou nascut. Sa le traiasca. Si altii si altii.
Una peste alta un grup de oameni alaturi de care trecerea dintre ani a fost una din cele mai reusite din ultima vreme.
Ce-am mai facut apoi? Am mers la lacul Bezid, aflat aproape de casa (lac de acumulare de altfel; undeva sub undele lui se odihneste un fost sat ce a fost transmutat cu ocazia amenajarii lacului). Ne-am facut ghetus, am jucat curling, am sapat copci, am cazut si am ascultat cu interes cum crapa gheata sub picioare.
Arunci cacaturi pe gheata ca sa scoti alte cacaturi in afara cercului? E curling!
Ne-am jucat cu magarusii botezati ad hoc Banel Nicolita si Dan Diaconescu:
Ne-am tavalit cu cainii in zapada si am am ajuns la concluzia ca intradevar caprele merg numai bine pentru a-l reprezenta pe Satan (in special una neagra care ne fixa cu insistenta).
Si nu in ultimul rand:
Mi-am indeplinit visul de a urca intr-un tractor! Cu putin noroc la vara poate voi ajunge chiar sa il conduc.
Concluzia? Trebuie sa te plimbi cand mai mult si mai des. Pentru ca ajungi sa cunosti oameni si obiceiuri noi. Pentru ca vezi locuri la care nici nu visai. Pentru ca mereu "se va merita".
De acum ne auzim la Viena.
