Mai o apa, mai un butic, ajungem si la autogara si ne luam bilet catre destinatie, cu 12 lei). Sunt cam 70 de kilometri, ceea ce nu opreste autocarul sa faca o ora si jumatate, aproape doua. Pe drum, pe ecranul din autocar, concertul Michael Jackson de la...Bucuresti (stiu ca era Bucuresti pentru ca a aparut pe fundal un poster pe care scria numele orasului nostru drag. Care sunt sansele? Ca si melodia din masina din Chengdu).
Random fact: constat citind pe blog posturile din urma ca mananc litere si din cand in cand scriu aiurea. Cum de obicei operatiunea de scriere se intampla pe la 1 noaptea dupa o zi acerba si sunt chiaun de somn, doresc sa imi cer scuze pentru inconveniente si sa va rog sa va faceti ca nu ati vazut micile-mi greseli.
Pe masura ce ne apropiam de Yangshuo, peisajul devenea din ce in ce mai punctat de acei munti caracteristici care se intalneau si in Guilin.
Am fost lasati ca niste saculeti de cartofi in centrul orasului, la autogara locala. De aici, doar cateva sute de metri (400m) pana la West Street, strada cea mai comerciala, trendy sau cum vreti sa ii ziceti din localitate. Bineinteles, un loc bun pentru negociat la greu.
Pe strada principala, din acre porneste si West Street. Aglomeratie ca in Mamaia, bahaos, claxoane si scutere.
Un restaurant de fite intrezarit pe marginea drumului.
Unele magazine au in fata cateva genti, curele si portofele ieftine, dar daca intrebi de vreo camera secreta, ti se zice da, avem si de aia. Doriti sa o vedeti? Ei bine, de ce nu. Haidem. Si astfel se dovedeste ca oglinda din fundul magazinului nu este defapt oglinda, ci usa. Deodata te afli intr-un spatiu bine conditionat (cu aer rece) si plin de genti de toate felurile: Luis Vuitton, sa iti pui si in cap, toate modelele posibile si imposibile, Prada, Hermes, Gucci, Burberry si altele al caror nume nu il pot retine pentru ca nu sunt muiere. Oricum, daca as fi fata probabil as avea orgasm, mai ales auzind preturile. Am intrebat de un LV. Prima strigare, 1300 Y (780 lei). Hmm...cam multisor. Pot sa iti dau maxim 200. Nu si iar nu (zice vanzatorul/toarea). Nu avem atati bani, hai ca am plecat. Bine, bine, 350. Probabil ca poti sa o scoti si mai ieftin, dar n-am incercat.
Cam asa arata un astfel de magazin, inainte de a intra in camera secreta (din pacate, de acolo nu am poze, poate incerc maine sa fie la catastif).
Random fact: berea pe care o beau acum (LiQ) are 590 ml. Cred ca intai au facut sticle cum le-au iesit la mana, si apoi s-au apucat sa vada ce marime au.
Bineinteles, inainte sa mergem sa facem check-in-ul la hotel, intai am batut strada in lung si in lat, sa vedem despre ce e vorba, daca tot eram pe zona. Si o ocazie buna sa spargem niste banuti, ca tot cresc in copaci, fir-ar ei sa fie! Cred ca o sa ajung acasa si o sa incep sa negociez cu vanzatoarea din Auchan: Nooo, too expensive! Cheaper! Make me a better offer! (Cam astea sunt formulele pe care trebuie sa le stii, si sa cunosti a apasa pe tastele calculatorului ca sa ii arati pretul pe care il oferi).
Intr-un final am ajuns si la hotel (nu hostel). 4 stele, traite din plin. Ne-au asteptat cu servete umede pastrate la frigider (cum e sa-ti pui un de ala pe runte dupa ce vii de la caldura! Un vis placut.), feliute de pepene tot rece, platouas de fructe si o prajiturica. Si bineinteles aer conditionat dupa tot marsul prin caldura si o canapea cu pernute sa ne odhinim basanaurile de scaunari cat s-au facut formalitatile. In acest timp, una din dudui ne tinea de vorba ca sa nu ne plictisim. Ce sa mai, dai un ban dar face. Iar la 180 lei pe seara, nici nu e asa de scump (nu iei o camera la un hotel de doua stele in Vestul Europei la banii astia).
Asta era la intrare. Daca nu era Adi sa-mi zica probabil nici nu o vedeam. A fost prima oara cand am fost asteptat ca o celebritate si nu pot zice ca a fost neplacut. De aia trebuia sa punem mana pe carte cand aveam ocazia, ca sa avem bani acum si sa o ardem asa mereu (ba nu, glumesc...cu cartea nu faci nimic, decat daca esti sef de promotie la Harvard. Tot combinatia castiga, si pe aia nu o inveti la scoala).
In apropierea hotelului se gaseste acest doc, de unde se pot lua plute pentru o tura pe raul Yulong (ce se varsa in Li). Preturile, destul de piperate: 300 Y pentru doua ore de plimbare (adica vreo 180 lei). Dupa negocieri am ajuns la 170 Y, dar deja ne pierdusem cheful.
Adevarul e ca nu prea am calculat-o prea bine, si hotelul se gaseste cam la 7 Km de Yangshuo. Pe harta parea mai putin si am zis ca o sa fie o nimica toata sa facem drumul pe jos. Nu e chiar asa, ca atare am luat ba un tuk-tuk (20 Y de la iesirea din Yangshuo pana la podul de pe care e facuta poza de mai sus), ba un taxi (30 Y pana in centru de la hotel ca sa ajungem inapoi la actiune). Destul de scump daca te gandesti ca in Bucuresti kilometrul e 1.39, iar aici am platit 18 lei pentru 7-8 kilometri (si asta dupa negocieri acerbe).
Contactul de pe Couch-surfing al lui Adi este profesor la o scoala din localitate, cu predare numai in limba engleza, asa ca ne-a rugat daca „puteti si aveti placerea” sa purtam o conversatie cu elevii lui, ca sa isi exerseze si ei engleza (se cam folosesc de straini pentru asta, caci studentii platesc aceste cursuri, dar strainii nu primesc nimic decat zambete si strangeri de mana). Treaca de la noi, ca avem suflet de mame.
Aici pot zice ca am fost mai norocos decat Adi, pentru ca am avut de-a face cu elevi de liceu. Adi a avut parte de clasa 1-4.
Din fericire tipa din stanga (se auto intitula Thimothy si era clasa a 12-a. I-am zis ca Timothy e nume de barbat, dar cica ei ii place. Ooookeeey) vorbea cel mai bine engleza, si mi-a fost de ajutor in comunicarea cu ceilalti care erau cam praf. Ochelaristul din centru este profesorul lor si contactul lui Adi. Mai aveam asa: Eric, Carl, Profu’, Ceva-Ceva-Nu-mi amintesc, Sunny si Lee (care era defapt thailandez). Multi chinezi isi aleg nume englezesti, ca sa faciliteze comunicarea cu strainii.
Adi si grupa lui de Pedo-Bear-material.
Nu mai zic cat de greu a fost sa port o conversatie cu atatia oameni in acelasi timp, mai ales ca nu prea o rupeau pe engleza. Dar am reusit. Si a durat o ora si jumatate, dupa care eram hamesit, si cu gura punga de sete. Acum stiu sigur ca nu vreau sa fiu profesor. De aici o duduie studenta ne-a condus catre un restaurant mai ieftin din zona, sa gustam cevasilea.
Noodlesii lui Adi alaturi de care si-a mai luat niste vinete cu cartofi (ce nu apar in aceasta poza) si undeva in fundal pestele meu fiert (sau cum naiba il fac ei, ca nu stiu) in bere, o reteta locala. Si al dracului de buna. Pacat ca avea atat de multe oase incat mi-a luat pe putin o ora sa il consum cu ajutorul betigaselor. Dar nu m-am dat batut si am reusit. Deja pot fi campion local (acasa) la mancat cu betigasele, si pana si Adi (care pana si-a uitat furculita la Terasa lui Dumnezeu a evitat cat a putut betigasele) a devenit destul de talentat (pacat ca ii e lene si vrea cu orice pret sa le evite).
In incheiere, West Street by night. La fel de aglomerat ca in (noul) Centru Vechi, dar cu mai multi chinezi.
