Ieri, am reusit sa ajungem la orezariile terasate de la Longsheng (sau Longji, cred ca ambele denumiri inseamna cam acelasi lucru). Din ce am vazut pana acum din toata China asta, acesta locatie ma fac cel mai mult si mai mult sa imi doresc sa revin. Mai ales ca am alocat (in necunostiinta de cauza) mult prea putin timp.
Sa o luam cu inceputul. Daca vroiam sa luam un tur organizat pana la terase, ne costa 250 Y (adica 150 lei) pentru grupul de chineza, fara masa sau spectacolul femeilor cu parul lung (whatever that is), si 400 Y sau 240 lei (fuck that!) pentru grupul vorbitor de engleza, cu o masa inclusa si cred ca includea si spectacolul vietii. Pana la urma ne-a imbarligat ala de la hostel sa luam un autobuz (stia el pe cineva), contra sumei de 30 de lei, care urma sa ne depuna la acolo unde doream, iar la intoarcere urma sa ne descurcam cum putem, cu mentiunea ca ultimul autobuz pleca de pe zona la ora 4.30 dupamiaza. Buuun. Hai ca ne bagam.
Am dat banii, ne-a dat chitanta, autobuzul urma sa plece la ora 8.40 din fata garii, si sa faca cam 2 ore jumate, pe o distanta care pe harta este de cam 70-80 de km. De abia dupa ce am inceput sa ne hatanam prin niste hartoape cat China am inteles de ce facea atat de mult pe drum.
In stilul clasic chinezesc, in loc sa plecam la ora stabilita, ca si asa am fi ajuns pe la 11.10 (in cazul perfect teoretic deci ideal) si sa avem timp pana pe la 3.30 (ca sa nu ne bulucim la ultimul autobuz), am plecat la 9 si 10. Pe drum gropi si iar gropi si la intrarea inspre sate (caci tereasle apartin de cateva sate insirate pe munti), taxa de intrare. In sat. Simt ca ma repet, dar ce naiba? Taxa la intrarea in sat? Pe munte? Ce fel de tara e asta? Si taxa nu era 30 de lei cat ni s-a zis la hostel ci 48 de lei (adica 80 Y). Cum se facuse deja ora 12 si noi mai aveam 23 de kilometri pana la destinatie, ne-am petrecut ultima bucata de drum injurand gropile si soferul care ii dadea in stil NFS pe serpentine. Majoritatea soferilor de pe aici stiu sa conduca decat ca niste maniaci, cu frane bruste si accelerari in tromba, si asta n-ar fi rau daca ar fi in masina personala, dar nu in autobuz sa faca pasagerii ca niste saci de cartofi.
Daca mai punem si ca la coborarea din autobuz am fost acostati de spagarii obisnuiti (care daca te vad european se prind de tine ca scaietele de blana oii) si care incearca sa te combine in chineza la cine stie ce servicii basinoase, amandoi fierbeam ca niste olite sub presiune. Din fericire, in secunda in care am patruns pe poarta de intare, am uitat de tot, iar ziua s-a transformat intr-o minune. Pe bune, cand va fi sa mor, asta e locul in care as dori sa vin. Pentru cei ce au vazut The Lord of the Rings, e cumva ca Hobbiton, doar ca in realitate. Chiar nu credeam sa existe asemenea loc, si din pacate, oricate poze as pune, nici una nu are cum sa dezvaluie tot. Voi incerca totusi:
Primul satuc care te intampina dupa intrarea pe poarta. De aici drumul incepea sa urce, si te catarai pe dealuri ajungand la punctele scenice (Scenic Spots cum li se zicea pe harta), de unde se vede intreaga vale. Ascensiunea e relativ lejera, chiar si pentru niste scaunari ca noi (se pare ca am avut si noroc, caci la intoarcere am coborat „pe cealalta parte” care era mult mai abrupta. Daca am fi urcat pe aici si nu pe unde am ales la nimereala sa urcam, am fi avut parte de o calatorie mult mai sprancenata).
Cararuia de urcat este cea care se vede in dreapta jos, formata din dale de piatra neregulate, dar blande. Pe masura ce urci, te preumbli fix pe langa locurile pe unde taranii coboara pe aceste terase pentru a le ingriji. De asemenea, mereu se aude susur de ape, caci terasele de orez trebuie sa fie mereu semi-inundate, si ca atare irigatia e la mare pret. Peste tot mici cascade si raulete care alimenteaza terasele.
Undeva pe carare, jos, se zareste Adi care nu prea le are cu urcatul. Nu ca eu le-as avea, dar sunt mai versat cu scarile (urc des pe jos).
Mai un bambus, mai o cararuie, inaintezi printr-un peisaj ca lasat de dumnezeu si imbunat de mana omului. Pe bune daca nu simt ca inafara de Orasul Interzis, a fost singura atractie la care simt ca nu am dat banii aiurea, pentru o chestie a carei importanta/coolness este exagerata (cum a fost pestera din Guilin, care nu e rea, dar nici nu merita 90Y).
Deja incepeam sa urcam si sa ne separam de satul de plecare (care se vede undeva inspre centru stanga jos).
Satele de pe aici arata foarte rural, dar ca intr-un basm, si nu ca cele de la campie pe care am avut ocazia sa le vedem din autobuze in atatea directii in care am mers. Unde mai pui ca sunt facute integral din lemn, ridicate in panta, cu alei inguste pavate cu piatra, gaini care se invart pe ici-colo si caini micuti care somnoleaza pe unde apuca
Aici deja cel de-al doilea sat de care trecusem (din poza de mai devreme).
Se vede si o cararuie.
Adi si castravetul magic.
Unul din acele mici firisoare de apa care alimentaeza terasele si care susura atat de frumos in linistea muntelui. Partea cea mai buna? Dat fiind locul foarte intins si poate norocul care trebuia sa ne mai viziteze si pe noi din cand in cand, a fost unul din locurile cele mai lipsite de chinezi din China. O oaza de linsite dupa tot vacarmul pe care galbejitii il fac pe oriunde se duc.
Nizte zoom pe terasa cu un mic sirag de cascade.
Masa pe fuga dupa ce am ajuns in varf. Nu de alta dar era ora 3 fara 15 si ne doream ca la 4 sa fim inapoi jos sa prindem autobuzul fara sa se buluceasca toti chinezii. Tinand cont de locul in care ne aflam, portia de noodles a fost chiar ieftina la 8 Y (adica, 4.8 lei). Si piesajul facea toti banii, pacat ca am stat mai mult cu nasul in strachina de foame, si la coborare ne uitam mai mult pe unde calcam si ii dadeam talpa.
La intoarcere am reusit sa prindem autobuzul, si sa platim numai 28Y pana in Guilin.
Apropo, Adi e foarte amuzat ca de cateva zile am renuntat sa ma mai fac inteles in engleza, si o dau direct pe romana. Ce e mai amuzant e faptul ca chiar reusesc sa ma fac inteles. Poate din ton, ca doar nu degeaba se zice ca limbajul non-verbal face 70% din conversatie. Ca oricum daca incerc in engleza nu e nici o sansa, asa ca macar romana o vorbesc fluent, si tot atata inteleg si ei cat inteleg si eu din chineza lor. Si macar am dat si eu (ca ei turuie pe chineza ca si cum as fi ruda cu Mao si vorbitor nativ), cum se zice.
