Toata tarasenia asta a durat aproape doua ore, caci mereu venea cineva sa se cazeze, mai aparea careva care pleca, unii cereau informatii, etc etc. Pana la urma am terminat si cu asta si am intrat in camera unde am scris articolul pentru ziua precedenta. Pe la 2 jumatate trebuia sa ne vedem in Piata Poporului cu Christine, una din contactele lui Adi de pe couch-surfing. Cum ea intarzia un pic, am purces sa ne invartim prin zona cat o asteptam. Ocazie cu care am constatat ca statia de metrou de acolo are 20 de iesiri. Nu 2-3-4 cate are o statie de la noi, sau 6 cate are cea de la Unirii ci 20. Sa fie! Dar macar aici se intalnesc 3 linii de metrou (Shanghai pare la o prima vedere chiar mai bine vascularizat decat Beijing, fiind si mai mare cu inca vreo doua Bucurestiuri).
Desi azi era Duminica, statia de metrou gemea de lume, cu toata imensitatea ei.
Nu facusem mai mult decat cativa pasi dupa iesire, cand am fost acostati de un el si o ea. El era din localitate, ea era in vizita si cand ne-au vazut europeni s-au bagat scurt in vorba cu noi. Baiatul mai ales vorbea bine engleza, si aici vezi multi oameni care intra in vorba cu tine intrebandu-te de unde esti sau de cat timp esti in China, doar ca sa isi testeze limba.
Dupa ce i-am lasat in plata domnului, am gasit la intersectia urmatoare un grup destul de mare de tineri care isi exersau talentele la dansat pe dub-step, emis dintr-o ditai boxa.
Una din admiratoarele baietilor. Noi doar am admirat-o pe ea, caci ei parca erau loviti de streche (probabil cum ai face daca ai bea 10 doze de Red Bull in sub 10 minute).
Am plecat si de aici, dupa ce am facut poze cu un baietel al carui tata tinea mortis sa il pozeze cu noi:
Micutul nu parea la fel de incantat ca si tatal de aceasta oportunitate unica (cand ii mai prinzi pe Edi si Adi in Shanghai? Repede, sa facem poze cu ei). Adevarul este ca zona gemea cu turisti europeni (pot fi si australieni, dar prefer aceasta denumire fata de cea de caucazian) deci nu eram la fel de singulari ca in Emei sau Chengdu.
In parcul urmator, agitatie mare. Ce se intampla oare? Arata a targ de joburi...dar parca nu e? Ce e cu toti pensionarii astia si cu pozele de Feti Frumosi si Ilene Cosanzene? Pentru ca citisem despre chestia asta, mi-a cazut fisa: targ matrimonial ad-hoc. Parintii se intalnesc cu poze si scurte biografii si incearca sa gaseasca candidati ideali pentru odraslele lor. Care sunt prea ocupate ca sa se prezinte singuri la fata locului. Astfel incat gasirea si negocierea cad pe seama batranilor (imi aminteste cumva de petitul de pe vremuri. Nu tot asa se facea si ala, desi cumva in alta forma.) Pot zice ca m-a bucurat ocazia de a vedea chestia asta (mai ales ca se intampla decat in week-end si ca am descoperit-o la bulan). Plus ca nu e ceva ce vezi in fiecare zi, ca sa nu mai zic ca oferta de domnisoare era pe alocuri foarte atragatoare. Cumva te face sa te intrebi cum de asemenea dudui nu-si pot gasi si singure un candidat.
Numai bine ajungea si Christine, asa ca am sters-o spre iesirea 6 a metroului ca sa o asteptam. Impreuna am taiat-o spre un loc de mancat unde am incercat niste supe cu perisoare (desi perisoarele lor nu au absolut nici o legatura cu ceea ce intelegem noi cand ne gandim la asta, desi erau facute din carne de porc respectiv de peste) si niste dumplings, umplute cu supa (nu stiu cum reusesc sa aceasta performanta) si cu carne.
Ca de obicei, Christine a facut cinste. Chinezii vor sa isi trateze mereu oaspetii cum se cuvine (iar un antagonism cu felul lor taranesc de a fi altfel; nu ca persoanele cu care am avut pana acum de-a face au fost altfel decat extrem de amabile. Ma refer la cei de pe strada si autobuz care ne uimesc constant, ca cei cu gramada de seminte din aeroport). Pacat ca nu m-am omorat nici dupa ciorba (avea coriandrul mortii in ea si luase cam toata gust de la el, si iti mai intra si perfid in gura), nici dupa dumplings. Cateodata ma gandesc cu drag la porcariile de mancaruri de acasa, dar care au ingrediente atat de familiare, si unde carnea de porc are gust de porc, cea de vita, de vita si asa mai departe. Aici le trateaza in asa fel, incat nu au legatura cu ce suntem noi obisnuiti. Din aceasta serie vreau sa amintesc niste branza pe care am mirosit-o mai devreme si care candea absolut respingator sau varza murata cara parca e orice altceva decat varza murata si dupa gust si dupa miros.
Cu forte partial refacute, am purces la batut strazile comerciale din centru, sucindu-ne gaturile pe la zgarie norii ce impodobesc zona.
Din 3 in 3 pasi erai acostat de cineva care te intreba daca nu vrei sa vezi niste genti, sau niste ceasuri. Ori poate ochelari de soare sau tricouri? Si cate si mai cate. De pe strada mare erai dus in vreo aleie si intrai ba intr-o scara de bloc (din care unele chiar sordide) ba intr-un magazin care vindea cine stie ce nimicuri. La etaj sau dupa usa mascata, leopardul. Genti, porfotele, curele, ceasuri, ochelari. Toate de firma. Toate fake. Trebuie sa recunosc ca imi era un pic teama sa patrund in locurile astea, caci unele te plimbau pe cine stie ce etaje si incaperi dubioase, dar camera in care ajungeai eventual era luminoasa, intesata de tot felul de bunuri si cu aer conditionat. Din pacate, toti cereau niste preturi de numa numa. Cu 700 de lei imi iau un ceas de firma okeish si bineinteles original, cum ar fi Swatch sau Casio, decat sa ii dau pe un Rolex sau Omega fake. Am intrat, am vazut, am incercat sa negociem, nu prea am avut succes.
Asa ca am fost pe Bund, aflata la capatul lui Nanjing Road, aceasta pe care ne preumblam noi, si cea mai trendy strada din Shanghai.
Am ramas destul de fara grai. Undeva in padurea de zgarie nori se zareste si unul care e in constructie si care va fi cel mai inalt din Shanghai (mai inalt decat desfacatorul de bere).
De aici am mai intrat in multe magazine ascunse de fake-uri, am vizitat si o piata dedicata acestui sport ne-am invartit in stanga dreapta spre a reveni in acelasi loc pe seara, ca sa tragem niste poze.
Nanjing road dupa caderea intunericului, in partea ei pietonala.
Si cea carosabila, care se afla in prelungirea ei, catre Bund. Atat de multa lume se preumbla pe aici, incat trotuarele sunt neincapatoare.
Seara, imaginea devine si mai feerica. Maine dupa amiaza am vrea sa urcam in Pearl Tower (teapa aceea cu bile infipte pe ea) si sa prindem acolo sus si apusul si un pic de intuneric, ca sa facem poze in 3 ipostaze diferite.
Nici imaginea din spatele nostru nu era de lepadat, mai ales ca toate cladirile arata europene. O usurare vizuala dupa atatea cladiri in stil chinezesc. Am mai fi stat, dar ultimul metrou pleaca catre hostel pe la 10.30 si nu aveam de gand sa ne incercam iar norocul la loteria taxiurilor.
