Pe langa articolele aranjate in ordine absolut intamplatoare, se gaseau si zone specializate: cu pantofi, cu bijuuri si funde si alte asemenea, cu haine, cu perdele, cu bibelouri, cu jucarii, cu papetarie. Trebuie se recunosc ca in aceasta ultima zona ne-am petrecut o mare parte din zi, caci este gigantica si poti gasi toate chestiile de care are nevoie un artist: pensule, creioane, foi, caiete, culori, vopsele si ce mai vreti voi. SI cum si eu sunt un impatimit al acestui gen de magazin (as cumpara o cutie de gume de sters doar pentru ca) m-am alaturat lui Adi intr-un maraton al culorilor.
Dar inainte sa ajungem in He Hua Chi (caci asa se cheama acest areal), ne-am oprit pe undeva sa mancam. Ca tot vorbesc de mancare, Albert ne-a sugerat sa rebotezam blogul „Eating my way through China”. Inspirat nume, si de n-am fi avut unul deja, probabil acesta s-ar fi potrivit ca o manusa.
Mancatoria nu imi inspira de loc incredere (dar ce naiba poate inspira incredere in China?), dar dupa ce am mancat cu Fen intr-un local similar si am fost satisfacuti am zis sa ne incercam norocul. Si n-am facut rau. Mai aratand cateva din pozele de pe pereti (caci meniul era in totalitate in chineza), mai aratand cateva denumiri de mancare pe care le aveam notate pe o foita, am reusit sa incropim o masa serioasa.
E sa iti iei de mancare cand meniul arata asa? Mai era si pe partea cealalta, dar tot in stilul asta.
Pe langa asta mai era si niste orez care a aparut nitel mai tarziu. In total 55 Yuani, cu tot cu berea si apa care nu se vad si orezul. Adica 37 de lei. Si fara bacsis, ca nu se lasa. Pe scurt erau cam asa: noodlesi cu carne, pastai de mazare si fasole cu arde iute (fierte cred, dar mergeau numai bine), niste porc cu urechi de lemn (nu m-am omorat dupa el dar Adi l-a ras) si niste dumplings, care se scaldau binisor in sosul din mijloc, nici prea picant nici prea dulce. Totusi si inainte si dupa ce ai mancat era mai bine sa nu iti arunci privirile catre bucatarie sau unghiile bucatarului. Ca sa nu iti deranjezi stomacelul.
Random fact: mai devreme am baut o bere la 518 ml, daca mai stiti ce ziceam acum cateva zile de marimile absolut la nimereala ale sticlelor.
China random fact no. 1101: 95% din masini au pe scaune huse (majoritatea facute din lemn) si pernute asijderea. Asta n-ar arata asa ciudat intr-o Lada sau Trabant, dar cand vezi un Mercedes S-Klasse cu interiorul decorat cu macrameuri de genul celor pe care le face bunica, incepi sa iti pui intrebari despre bunul gust al propietarilor.
Acum imaginazti-va un ultim model de BMW seria 7 ale carui scaune de piele sunt acoperite de asa ceva. Marfa, nu?
Ah, si acum ca am terminat cu masa si ne-am avantat catre zona comerciala, iata si lista articolelor mult promise: oja, pahare de plastic, funde, aparate de ras, sacose de rafie, pilote, placi de indreptat parul, gazon de plastic, chei, cauciucuri, perne, flori de plastic, resouri, tocatoare, camasi de politist, bidinele, polonice, teuri pentru desen, site pentru bucatarie, presuri de masina, cuttere, rame de oglinzi, tacamuri, lazi de plastic de toate marimile, oale de aluminiu de la cea mai mica la cea pentru un regiment, termosuri, scari, umerase, tigai, cravate, coolere, bureti, pahare (de plastic si de sticla), toberoane, savoniere, saci de gunoi, ceainice, scrumiere, mopuri. Evident, acestea erau doar o mica parte din produse, inainte sa intri in zonele dedicate doar unor singure articole.
China random fact no. 1123: In ciuda faptului ca stilul de condus este al unor copii care se dau in masinute (sau retarzi, dupa preferinte), ca se depasesc, intretaie, claxoneaza si cate si mai cate arogante care la noi nu ar trece neresplatite cu sudalmi copioase (daca ai noroc sa scapi doar cu atat), nu am vazut nici un sofer nervos sau care sa injure, sa scoata capul pe geam, etc. Chiar si cand cineva taia calea ca sa faca dreapta de pe banda doi, fara semnal, soferul se multumea sa bage un claxon, pastrand un calm impertubabil. Care o fi secretul lor?
Dupa ce ne-am preumblat pe la perdele si cearceafuri si cate alte tampenii de tocmai ma pregateam sa ma dau batut si sa propun o retragere rusinoasa, am ajuns la zona cu papetarii. Pe care am colindat-o timp de vreo 3-4 ore, pana ne-au luat talpile foc si ochii au inceput sa ne lacrimeze.
O aleie din acesta zona. Zic aleie pentru ca pe aici mai trecea din cand in cand cate un scuter, oamenii mancau mai dand pe jos, copii se jucau, etc. ca si cum ai fi fost pe strada si nu in interiorul unui complex comercial.
Un lucru ciudat la aceasta piata era ca nu prea se putea negocia (oricum, nu ca in Xi’an). Intrebai pretul, ti se arata pe un calculator, daca cereai un pret mai bun daca scoteai un 5% si mai jos nu accepta nimeni sa mearga. Ori faceam noi ceva gresit, ori nu era genul ala de loc.
Oricum, ca sa intelegeti titlul articolului e de spus ca Adi s-a infipt intr-un magazin ce vindea markere si a achizitionat cateva. Intai 115. Apoi din alt magazin inca 60. Daca nu ati vazut cum arata 175 de markere la un loc mi-e lene sa scot poza, dar va spun ca sunt cat sa umpli o galeata de 10 kile. Asta pentru ca in Bucuresti sunt la vreo 10 lei bucata, iar aici erau semnificativ mai ieftine. Si nici macar nu erau facute in China, ci Koreea (ceea ce din punctul meu le face mult mai interesante). Iar ca sa sufar un pic, restul titlului e legat de piesa lui Aleksandr Galin, “Stele pe cerul diminetii”. Ca mai mergem si noi la teatru, desi stagiunea care a trecut am tras chiulul 100%, spre rusinea mea.
Eu mi-am gasit o minge de baseball (ceea ce imi doream de mult), la incredibila suma de 4,2 lei (pacat ca aveau doar una in tot mega mall-ul, sau mai bine spus restul erau ciurucuri, ca as mai fi luat cateva pentru acasa). Si alte cateva cadoute pentru copii cuminti.
Iata si mingea langa un mega-pack de baterii 555 (o varianta mai hard-core de 777?)
Ca tot dorea lumea sa vada un crac, o buca. Terminati fizic cat si psihic, dupa cateva sute de magazine in care am intrat fara mila, ne-am dus sa mancam la o alta mancatorie de cartier, la fel de penala ca si cea de mai devreme.
Aici nu prea am avut acelasi noroc (prepratale nu prea au fost pe gustul nostru), si cumva arata chiar mai rau decat cea de dimineata. Total 36 de lei, doar pentru chestiile astea doua (niste porc foarte gras cu ceapa, si o strachina de pui, evident cu oase, si cu cartofi prajiti). Dar ca si in toate localurile in care am fost, oamenii erau foarte prietenosi (dupa ce am plecat si am mers cateva minute ne-am auzit claxonati de un scuter – ospatarul ne-a urmarit sa ii inapoieze lui Adi furculita pe care o uitase acolo; achizitie din Xi’an).
Inca una, asa in loc de inchereie.
