duminică, 12 august 2012

Hello Shanghai

Cu parere de rau a trebuit sa plecam din Yangshuo. Stiind cum ca nu aveam bani si chef sa ne mai dam cu pluta pe rau, am profitat de ocazia ca oricum aveam ziua cam libera ca sa dormim pe saturate (sau macar partial pe saturate, caci pentru a dormi pe saturate trebuie sa horai minim 24 de ore legate, si tot te trezesti chiaun). Cu amplomb maxim am facut bagajele in sub o ora si ne-am dus pe terasa de sus (cea care aparea in pozele de pe booking.com) ca sa facem niste poze si sa murim un pic de cald. Dupa maxim 10 minute, am revenit jos, la racoare, pentru a face check-out-ul.


Peisaj incantator dar transiprai doar respirand.

Ca si la venire am fost tratati cu feliute de pepene rece, ne-am hlizit de o fetita (probabil a vreunei menajere) care venea la noi si careia ii dadeam pepene din varf de scobitoare si am primit in dar un portofel care continea o carte de vizita a hotelului si un Yuan pentru noroc. Una peste alta, un loc care te face sa te simti primit cu drag si in care am vrea oricand sa revenim (deja ma bate un gand pentru anul viitor, mai ales ca acum stim si limba si tot).

Taxiul (ca alta solutie nu aveam pentru cei 8 kilometri cat erau de strabatut) ne-a lasat fara inca 30 de yuani, dar macar am fost depusi langa statia de autobuz. Daca am fi luat biletele inainte sa mancam si nu invers ar fi fost si mai combinatie, caci nu ar fi trebuit sa mai asteptam o ora in parc pana sa plece autobuzul nostru (ele plecau din 15 in 15 minute spre Guilin, dar erau ocupate pana la ora 14.35).

Ce mai tura vura, am ajuns si in Guilin (20 Y de fes autobuzul, adica 12 lei) si a facut doar o ora si jumatate de asta data. Ne-am reinfiintat la hostel, ne-am recuperat rufele lasate la uscat pe franghie si bagajele lasate la ei, am reimpachetat totul in sala comuna (caci acum nu mai aveam camera) si am petrecut vreo jumatate de ora cantarindu-ne cu si fara bagaje, cu unu sau cu doua, si asa mai departe, pe un cantar obisnuit de baie (macar era electronic) ca sa ne dam seama cum trebuie impartit continutul bagajelor ca sa putem fi sub limita de 20 de kilograme. Pana la urma am ajuns la un balans ideal, care ne facea pe amandoi sa fim cam cu 1 kilogram sub limita maxima admisa. Cel putin pe cantarul de aici, urma sa vedem ce se intampla la aeroport.

Pana la shuttle bus ne-a combinat fata de la receptie cu doua chinezoaice care aveau acelasi drum, ca sa nu fim tepuiti de taxi (10 Y cursa, adica 6 lei) si apoi ne-am imbarcat in autobuzul spre aeroport pentru care am platit inca 20 Y de persoana (12 lei). Si-nca-un pic pic pic, si-nca-un pic pic pic, panaaaaa n-oo mai ramane nimic (cu dedicatie banilor din portofel!).

Finalmente, am ajuns si noi odata la aeroport fara stresul ca intarziem, ca pierdem avionul, etc. Aici am aplicat si noi tactica chinezeasca de a te baga in fata (pai de la cine am invatat, nu de la ei? Oricum au fost unii de vroiau sa se bage in fata noastra dar le-am taiat macaroana din scurt) si am reusit sa terminam cu check-in-ul in sub doua minute. Total bagaje? Adi 19 kilograme, eu 19.5. Living on the edge! Mi-a cam tataiat fundul cat le-am asezat pe banda, si ma gandeam deja cam ce as putea sa scot din ele. Daca am invatat un lucru din tara asta, e sa fiu tupeist si nesimtit. Ca altfel nu te descurci aici. Insusiri care or sa imi prinda bine acasa, printre taranii nostri de Auchan.

Cum aveam timp berechet (ba chiar si extra) am zis sa dam o tura prin aeroport. Daca ajungeti vreodata in China si muriti dupa niste junk-food ca acasa, uite cum arata logo-ul KFC in chineza:


In aeroport am avut parte de alte momente hazlii (ca sa nu zic altfel). Spre exemplu zborul a intarziat (iar), gate-ul de imbarcare afisat pe ecrane nu era acelasi cu cel de pe bilete, in sala de asteptare erau grupuri de oameni care jucau carti pe masute improvizate din panourile cu schema aeroportului (niste bucati de forex de 2,5 pe 1,5 metri).

Ba chiar si un grup foarte vesel si galagios care consuma seminte ca la Steaua-Rapid.



Si cu un pic de zoom, pentru a observa talentul aratat la imprastierea cojilor (foarte grupate pentru un numar asa mare de oameni. Respect si inghetata!)

Cand in sfarsit s-a deschis boarding-ul, toti s-au bulucit in stilul obisnuit, ca si cum nu ne urcam cu totii in acelasi autobuz care astepta in fata intrarii. Bla bla bla, si iata-ne in aer. Decolarea a fost cea mai lina pe care am trait-o in ultima vreme (in mod ciudat, este partea care ma terifiaza cel mai tare la tot zborul) dar in timp ce urcam au inceput niste turbulente de numa numa, de ne-au transpirat palemele instant. Cele mai hard-core din acest periplu chinezesc.

La bord am avut ocazia (sau mai bine Adi a avut ocazia) sa descopere in revista avionului, care oricum era in chineza, un articol despre Transfagarasan si Casa Poporului, ba chiar si traseul ce trebuie urmat ca sa ajungi de la Constanta via Bucuresti pana pe Transf. A treia referinta la Romania, de cand suntem aici (pe langa faptul ca Fen stia de Transfagarasan si a avut un soc cand i-a aratat Adi poza pe care o avea pe fundalul telefonului, evident, cu soseaua vietii).

China random fact no. 1391: Toate hartile lumii pe care le-am vazut aici sunt cu China in centru, deci apar cam asa: Europa in vest, China in centru, Americile in dreapta. Asta spre deosebire de cele de la noi care sunt cu Americile, Europa si apoi Asia. Ma intreb acum, in SUA harta ar trebui sa fie cu tara lor de cacat in mijloc, nu?

Mai taras, mai grapis am si aterizat si ne-am preluat bagajele. Evident, nici aici pe aeroport nu rupe nimeni engleza (decat cel mult ca un copil de clasa a 4-a). Chiar si asa am reusit sa intelegm ca la aceasta ora (aproximativ 2 noaptea deja) trenul maglev nu mai functioneaza. Pacat, ne doream sa vedem cum merge o astfel de traznaie, chiar daca costa 50 Y. Noroc ca mai erau cateva autobuze de noapte care contra sumei de 20 Y ne-au luat pana in centru. Si e de mers fir-ar sa fie, numai pe autostrazi suspendate, cu cate 15 iesiri, bucle, over-pass-uri si printre zgarie nori. O asemenea desfasurare de forte ma inspaimanta (cred ca nu as fi reusit sa ajung cu masina unde trebuie nici in 20 de ani fara GPS).

In fine, era ora 3 fara ceva cand am ajuns la hotel dupa ce am luat si taxiul de acolo de unde ne-a lasat autobuzul. Noroc ca aveam notata in chineza de catre receptionista din Guilin adresa si numele hotelului, ca si fraza „Da coaie drumu la aparat!”. Omul ne-a dus unde trebuie fara sa ne invarta aiurea pe strazi si am mai varsat inca 20 Y.

La hotel era bezna (de credeam ca e parasit) si a trebuit sa o trezim pe domnisoara receptionista. Care ne-a informat printre cascaturi (imi era mila de ea saraca, ca dormea pe o canapea obosita in hol) ca camera noastra s-a dat (desi aveam rezervare, sunasem cu cateva zile inainte si le dadusem si doua mailuri de confirmare in care ii anuntam ca vom ajunge tarziu). Dar ca au camera la un hostel tot de-al lor, si care nu e foarte departe. Numai sa asteptam un pic, pana vine receptionerul de acolo sa ne ia cu taxiul. Iata-ne asteptand in hol, la ora 3 si ceva noaptea, rupti de somn un taxiu care nu mai venea.

Pe usa hotelului se vedea o viata de noapte destul de aglomerata: un baiat se pisa pe trotuar in mijlocul drumului, altii carau chestii, niste bunicute au trecut pe bicicleta, undeva mai la vale un grup negocia ceva la o taraba si intr-o parte era un restaurant (cred) plin de oameni.

Pana la urma ne-a chemat domnisoara de la receptie un taxi (caci receptionistul din partea cealalta nu gasea picior de masina), iesita in pijama pe strada, si ne-am transportat in partea cealalta. Unde nu mai aveau camere libere, decat dormitor la comun. Fuck it, merge si asa, vreau doar sa dorm! Cum se va termina acest episod veti citi in episodul de maine (adica de azi, cand scriu aceasta chestie). Acuma fug, sa vedem si noi ceva din orasul asta ca e ora 1 si noi n-am iesit din camera.

Start typing and press Enter to search