Aseara pe la ora 1, dupa ce de abia adormisem franti a sunat telefonul. Ne venise bagajul de la aeroport. Asta a fost super marfa. In sfarsit stick de dat la subrat ca sa nu mai mirosim ca tractoristii, in sfarsit spray anti tantari si ciorapi curati! Bine, acum ca nu am putut sa readormim la loc pentru ca iar am fost treziti pe la ora 8 de acasa este partea a doua. Si oricum nu m-am mai culcat de mult la 6 dimineata. Ora lor...ca acasa erau 1 trecute fix.
De plictiseala Adi a iesit pe afara sa cumpere chestii de rontait. Cu asta a revenit:
Chinese snickers, fruit bars (un fel de magiun la bat), chinese Alpenliebe, ciocolatica si un fel de alune locale. Bune, mai ales batoanele de magiun.
Cand ne-am trezit pe la 11, chiauni de somn Adi a dat o fuga sa-si cumpere niste slapi, ca baschetii inca nu ni se uscasera de ieri (nici la ora asta nu-s uscati). 5 lei mai tarziu s-a intors cu o pereche de slapi 100% chinezesti care s-au rupt azi pe la ora 7 seara.
La masa de dimineata am bagat niste „multe feluri de ciuperci cu un singur fel de pui” (citat Adi) iar eu am bagat niste pui picant. Ingredientul principal era ardeiul rosu. Literally. Era mai mult ardei decat pui. Am lacrimat ca bunica la Tradati in dragoste dar nu m-am lasat pana nu am mancat tot. Puiul. Ca ardeiul era imposibil de atins. Ah, iar puiul era cu tot cu oase, taiat bucatele, deci mare lucru nu prea era de mancat din el. Da macar am avut orez.
Din fericire dupa ploaia de aseara azi era soare si frumos afara, numai bine pentru o plimbarica (mai ales ca nu era asa de cald).
Apoi am plecat plini de avant sa luam bilet pentru Xi’an – Chengdu. La gara aceeasi aglomeratie de zile mari, si acelasi rezultat: bilet de stat cu curu pe scaun 14 ore (si noaptea). Nici gand de cuseta. Si tinand cont ca biletele se dau cu doar 10 zile in avans, nu stiu cand au apucat sa isi ia toate biletele. Dar uite ca au reusit. Acum chiar ma bucur ca am cumparat bilete de avion pentru Chengdu – Guilin si Guilin – Shanghai.
Cei cativa oameni din fata garii.
Coada de la intrarea la metrou din fata garii. Da. Stai la coada ca sa intri in statie. Macar chinezii stiu sa stea la coada. Si la intrarea in vagoanele de metrou stau frumos in fata locurilor marcate pe peron. Pacat ca atunci cand se deschid usile intra BULUC. Bai, nu asteapta sa iasa unul dinauntru! Pe ei pe mama lor! Asta e principiul lor de baza. Practic cam oriunde e de intrat la o chestie, se baga ca in mosh-pit. Fara tata, fara mama. Fara mila, fara Dumnezeu!
De la gara am fost sa ne intalnim cu Mengke, o fata draguta de pe couch-surfing care s-a oferit sa ne plimbe. Am luat metroul pana in cartierul in care statea ea (numai zgarie nori si cladiri masive, shiny, mall-uri si alte asemenea pe acolo) si ne-am plimbat un pic prin mall-ul de langa metrou. Ocazie cu care am constatat ca au aceleasi preturi ca la noi (ba chiar unele chestii erau mai scumpe, tinand cont ca erau no-name pentru noi, si ca acasa ai putea cumpara chestii de la branduri cunoscute pentru mai putini bani).
Mengke, ghidul nostru. Vorbea foarte bine engleza (a studiat 3 ani in SUA), ceea ce a fost o gura de aer curat dupa toti astia care stiu engleza cam cat stiu eu turca (iaurt, cearceaf, baclava, bairam, Hakan Sukur!)
Dupa ce ne-am preumblat putin prin mall am oprit la o cofetarie cu specific de Hong Kong.
Eu aveam (in prim plan) niste fructe (din care am recunoscut decat mango dupa gust) plutind in lapte rece si cu acele seminte (sau ce naiba or fi, care s-au umflat dupa o vreme si au devenit mai bune). Delicios. Adi (stanga) a avut fructe (printre care pepene, kiwi si alte necunoscute) in budinca de mango. Iar Mengke nu stiu ce a avut acolo, dar sunt sigur ca era bun. Total 40 de lei.
De aici am plecat sa cautam niste bascheti pentru Adi (si am constatat din nou ca peste tot sunt aceleasi preturi ca acasa, inclusiv la cateva buticuri de alea mai de cartier). Pe drum, langa un zgarie nori vedeai si cate un bloc de ala stil Militari.
Militari, dar renovate.
La un moment dat ne-a intrebat Mengke daca nu vrem sa vedem o piata de-a lor, ca tot eram prin preajma. Hell yea!
Inauntru, tot felul de chestii nevazute: fructe ciudate (si multe cunoscute), legume la fel, diferite bucati de animal (neidentificabile) si toate vietuitoarele marilor. Evident, vii. Daca n-ati vazut serpi de apa sau broaste cat farfuria inotand in asteptarea tigaii, aici era locatia ideala.
Crabu ala misca din toate incheieturile ca un Parkinsonist de forta; ala micu n-avea nici un stres in legatura cu asta iar tanti ne arata prietenoasa gangania pe care urma sa i-o pregateasca micului Chin Ju Xie Tian Guang Mao Geodan la cina. Nice!
Oo pe care closca a stat probabil vreo patru ani inainte sa abandoneze cursa. Se cheama Thousand years eggs si implica ceva gen bagat in saramura si apoi lasate sa se strice acolo, pana isi schimba culoare si gustul. Sunt de mai multe culori (incepand de la bleu, cele din stanga, maro si pana la negre). Yumm!
Tot felul de snacksuri care sunt ambalate individual (gen o placintica, seminte de dovleac albastre sau o punguta mica de seminte de floarea soareului care n-au nici o legatura cu ce intelegem noi cand ne gandim la seminte) si cantarite la kilogram ,nu la bucata, astfel incat sa poti incerca cat mai multe. Am luat si noi cateva din care amintesc: picioare de pui (super picante, chewy, si cu gust de...oricum nu pui), aripa de rata, beef jerky, trei tipuri de seminte cojite (dulci, crocante – probabil prajite in ulei, si cu tot felul de mirodenii pe ele), etc.
Premiu special o aripa de rata pentru cine identifica mai mult de trei gustarele. Am dat 17 lei pe toate astea (ca idee).
Profitand de faptul ca Mengke era din cartier am rugat-o sa ne duca sa gustam niste rata de Peking. Stia ea un lant de restaurante care serveau asa ceva (cu preturi pe masura) asa ca am luat autobuzu pana acolo (first time cu autobuzu in Beijing. Au vanzator de bilete inauntru; sau poti sa bagi un yuan in cutia milei si sa-ti rupi singur biletul dintr-un teanc pus la dispozitie cu generozitate).
Baiatul cu masca si manusi (gg!) care taia rata feliute si arunca deoparte partile naspa (a aruncat mai multa decat a pus in farfurie). Daca vroiai o rata intreaga plateai aproape dublu, dar puteai sa pastrezi oasele – cu carnea aferenta, si primeai un certificat cu numarul de cod al ratei. La final ne-au adus si o supa (chioara) facuta din oasele bietei foste zburatoare. Toata distractia a fost cam 90 de lei, iar pentru o rata intreaga ar fi fost cam 130-140 (cred...nu prea mai tin minte). Una peste alta, daca stiam ca nu mananci foarte mult din juma de rata o luam intreaga macar sa avem si noi rato-certificat.
Probabil de la faptul ca eram cu burta mai mult goala papaucii lui Adi au cedat nervos la plecare. Iata-ne incercand sa localizam o pereche de slapi (eventual ieftini) in cartierul de afaceri al Beijingului. Pana la primul butic Adi a facut pe Moromete si a pasit in picioarele goale. Dar a avut si noroc, caci la al doilea butic incercat (genul de nonstop de la coltul blocului care nu prea stiu ce cauta in cartierul asta) am gasit o pereche de slapi de plastic ordinar cum poarta tiganii in piata. Asta da noroc. Si mai erau si ieftini. 7 lei.
Pe Mengke am lasat-o la metrou dupa ce i-am mancat cam toata ziua ei libera si am uitat sa ii dam si suvenir din Romania :(
Cum eram relativ pe zona (vreo 4-5 statii de metrou), Adi a insistat sa vedem si un alt obiectiv pe care il aveam pe lista.
Comitetul olimpic (proba de 100 de metri shaorma).
Stadionul Olimpic (Bird’s nest)
Ca sa ne indulcim dupa atatea eforturi Adi a luat niste bomboane. Aratau numa bine. Cel putin in prima faza.
Afara vopsit gardu...
Inauntru doar jumatate de leopard.
